Primavara sufletului

Si sufletul zbura in sus ca o ciocarlie pana la marginea cerului si apoi mai sus acolo unde lumina invaluia totul. Intr-o explozie de bucurie sufletul ingana un cantec nou despre lumina, culoare, bunatate.
Intocmai ca un copil care face primii pasi in viata el era nesigur si poate un pic speriat sa nu faca vreo greseala si totul sa se spulbere intr-o clipa ca o zi de primavara mult asteptata care s-a terminat cu mult inainte de a incepe.
Sufletul intona un cantec despre o floare pe care toti vor sa o aiba la un moment dat in viata lor, fara ea viata ar fi un esec iar noi am naviga in deriva de la un tarm la altul uitand lucrurile cu adevarat importante din viata noastra, ne-am pierde in detalii uitand tot ce inseamna telul nostru in viata.
Acea floare mult dorita este speranta in tot ce poate fi mai bun, mai frumos, mai pur si poate de ce nu mai usor. Bataliile aici se castiga foarte greu si nu cu putine victime sau mai putine rani. Te lupti cu tine, cu cei de langa tine, cu oamenii pe care ii iubesti, cu viata ... viata in sine este o continua lupta din care daca alegi bine poti iesi invingator dar nu neaparat cu mai putine rani.
Daca am putea deschide sufletul celui de langa noi si i-am putea privi inima am vedea probabil ceea ce in mod normal nu putem vedea, ceea ce acel om tine doar pentru el: vise implinite sau nu, sperante, iluzii, urme ale unor lupte intense, poate chiar si rani deschise care nu se vor inchide prea usor dar in final poate nu vor mai durea asa de rau.
Ce poate fi mai frumos decat sa privesti sufletul unui om prin oglinda ochilor sai care nu pot minti si insela niciodata poate decit sa iti vezi reflexia in ochii lui, sa vezi lumina, caldura, sa vezi culoare.
Fericirea dureaza prea putin si daca nu este traita in momentul in care apare o simti cum aluneca printre degete ca nisipul, ca vantul care acum te mangaie pe obraz si peste o clipa ai crede ca nici nu a fost.
Stiu ca va veni si primavara sufletului meu, o simt pe aproape incat as putea sa o ating dar nu a venit inca momentul sa o am. De ce oare? Incetul cu incetul petalele florii mele de aur isi pierd din prospetime, din frumusete si cad la pamant secerate implacabil de timp, lumina scade, cantecul se risipeste, culoarea devine terna si in urma ramane doar liniste.
Sufletul imi cere cu staruinta sa-i dau pacea mult dorita dar eu nu o gasesc aici sau poate ca este in cerul albastru, in murmurul apelor, in verdeta ierbii, in soaptele copacilor, in mangaierea vantului si deodata inteleg ... A FOST MEREU CU MINE DAR NU AM STIUT.
Si asa am descoperit primavara sufletului meu.
Primavara ta unde este?

Tacere

Taci, atunci cand cuvintele palesc
Taci, atunci cand nu stii ce spui
Taci, cind cuvintele ranesc si dor
Taci, cind nu mai exista speranta
Taci, cind in fiinta ta striga mii de voci
Taci si lasa visele sa evadeze
Taci si lasa iubirea sa te schimbe
Cuvinte mute vor sa evadeze de pe buze
In linistea noptii se aude o voce
Tacere, tacere sa fie tacere
Si a fost …

Iubirea este singura poarta catre infinit.

Suflet de copil

Am deschis ochii intr-o dimineata si am descoperit cu uimire ca timpul trecuse in zbor, pe aripi de vant, pe aripi de gind …. peste tot pamintul si peste mine … ce uimire … totul in jurul meu parea asa nou si totusi asa vechi nu stiam de unde sa imi incep cautarile … Eram ca un copil care face primii pasi in viata, ezitand de teama sa nu greseasca, sa nu se poticneasca de vreun obstacol.
M-am ridicat simtind parca greutatea anilor ce trecusera peste mine intr-o zbatere geana si totusi … cand a trecut totul?
Am deschis fereastra, soarele imi zambea dintre nori si vantul fosnea prin crengile copacilor, incet un cantec vechi pe care sufletul il recunostea si parca sub ochii mei mirati se derulau imagini de mult uitate, ale unei vieti de mult apuse, ale unei fericiri de mult uitate.
Am deschis usa si ezitind am pornit sa descopar o viata de om, un suflet de copil pierdut … in negura vremii.
Picioarele mele obosite simteau fragezimea ierbii, sarutul de gheata al picaturilor de roua si prindeau curaj de parca si-ar fi adus aminte de un drum cunoscut si mult cautat … Copacii isi inclinau crengile in calea mea salutindu-ma parca si vantul fredona acel cantec mult iubit, totul se schimba in jurul meu pe masura ce continuam sa pasesc printre pomii infloriti si ploaia de petale ma ducea tot mai adinc in trecut … ganduri confuze isi faceau loc in fiinta mea … oare voi ajunge, ce voi gasi acolo … de ce viata noastra trece asa repede si de ce uitam de cel mai important lucru, de sufletul nostru de copil, de frumusetea lui, de acei ochii calzi si acel zambet ce ar putea topi si inima cea mai inghetata.
Parca momentele treceau fara oprire, simteam cum fiinta mea se schimba eram un bob de roua, eram un fir plapand de iarba, o floare de cires, o raza de soare si renasteam de mii de ori in zeci de forme si culori pana cand in fata mea am vazut cararea vietii mele cu bune si rele, cu multe suisuri dar si coborasuri si pe cat de zbuciumata, pe atat de plina de iubire, fara de care sufletul nu ar fi ajuns pana aici …

MOTTO: Privste mereu viata ca acum prin ochii puri ai unui copil.